Locul meu preferat
Când învățam despre inducția hipnotică exercițiul consta în a ajunge în locul nostru preferat ghidați. Când a venit rândul meu să experimentez, am ajuns pe o plaja. Plaja este cu siguranță locul meu preferat unde mă întorc la mine. Sub razele soarelui care-mi încălzesc pielea experimentez relaxare și capăt claritate. Dar în această experiență ceea ce a fost suprinzator era ca locul meu preferat era pe o plajă între stânci, iar pentru a ajunge acolo coboram pe un drum de stâncă și vegetație. De ce spun surprinzător? Pentru ca relația mea cu înălțimea stâncilor este una dificilă. Senzațiile din corpul meu sunt intense avertizându-mă de un pericol parcă din altă parte: dintr-un alt timp și un alt moment. Emoțional devin mică, mică și speriată. Pașii-mi sunt nesiguri, de fapt mă îndoiesc de orice pas, de reflexe, parcă mă îndoiesc ca pot merge.
După ce am abordat teama de înălțime somatic, ulterior primei ședințe am realizat ca exista o legătură între îndoială de sine și reacțiile corpului meu la înălțime, iar legătura este într-o experiență timpurie: pe când eram foarte mică ai mei, pentru a mă convinge să adorm la prânz, îmi spuneam ca dacă nu adorm, din copacul de la geam va coborî bau-bau. El mă urmărea de sus, iar conștientizarea pericolului se transformă în frică, iar frica în teroare cu fiecare adiere de vânt care punea în mișcare crengile și frunzele. Dacă vântul bătea tare cădeau pere pe jos. Aceea cădere a perelor, neașteptată și chiar violentă, pentru mine înseamnă mai mult de atât. Totodată, în aceea perioadă oricând bătea vântul mai tare, plângeam neconsolat și eram foarte speriată. Orice atârnă și era mișcat de vânt ceream să fie “dat jos”.
Revenind la somnul meu de prânz care nu venea, pentru ca e dificil sa adormi speriat, am ajuns sa mă prefac ca dorm. Cu ochii închiși, dar departe de a adormi, îmi amintesc trăirea duala: știam ca nu exista niciun bau-bau, nu avea sens, dar cu o parte din mine am învățat să mă îndoiesc. Dar dacă există, dacă există ceea ce n-are sens, dacă ceea ce știu cu certitudine: ceea ce simt este eronat? Îndoială de sine are rădăcini adânci și desigur a prins de atunci ramificații, alăturându-i-se și alte experiențe.
Totodată, și teama de înălțime cuprinde și alte evenimente și legături. Dar legătură între cele două am găsit-o aici, în această amintire timpurie care leagă îndoială de sine de îndoială de simțuri experimentată la înălțime.
Întorcându-mă în locul meu preferat, înălțimea stâncilor capătă o altă semnificație. Locul preferat devine o metaforă pentru starea de siguranță și întregire: pentru a mă întoarce la mine cu încredere, în siguranță, în simțuri este necesar ca locul meu preferat să cuprindă înălțimea stâncilor pe care pășesc cu ușurință, siguranță si încredere.
