Drama Salvatorului

Ești prins în dramă salvatorului?

Te simți responsabil pentru ceilalți si vinovat dacă ceilalți nu sunt mulțumiți? Nu îți poți susține neputința?

Te întrebi adesea dacă ai făcut tot ce se putea face? Dacă mai era ceva de făcut? Dacă ai dat tot ce aveai?

Dai, dai, până rămâi pe minus, până apare frustrarea și ajungi:

-fie să-l critici pe celălalt pentru ce nu face (desi nu i-ai cerut direct, doar te-ai așteptat să-ți răspundă la fel, să dea la fel ca tine)

-fie să te plângi că faci atâtea și nimeni nu-ți vede strădania și efortul?

Dar furia care apare prin frustrare și coplesire nu reușești s-o susții prea mult, nu impui limite și te întorci pentru a încerca din nou în același fel, dând tot ce ai până nu mai rămâne nimic.

Triunghiul dramei este un instrument conceptual folosit în psihologie care presupune existența a trei roluri, 3 poziții pe care le jucăm cu toții: victima, salvator și persecutor.

Dacă adunăm un grup și le cerem să realizeze o analiză a acestor roluri în viața lor, cea mai multă mândrie și “asumare” va fi din salvator.

Da, sunt un salvator! Îmi place să ajut oamenii, să fac lucruri pentru ceilalți, desi uneori mă consumă.

Identificarea în rolul salvatorului se face cu mândrie și cu așteptarea de a fi recunoscut, respectat și lăudat.

Dacă schimbăm perspectiva de la analiza individuală la o perspectivă colectivă și privim societatea în care trăim vedem cu ușurință cum salvatorul este cel mai validat.

Societatea “prețuiește” salvatorii, martirii, eroii. De la basme și povești la cum sunt portretizate, atât în media cat și în mentalul colectiv, joburile în slujba celorlalți: medicii, asistenții sociali, oamenii legii, preoții, militarii, etc.

“Și-a sacrificat viața”

“Și-a dedicat viața”

“O viață trăită în slujba celorlalți”

Mai avem modelul femeii eroine: femeia care are grijă de copii, de casă, muncește, trăiește pentru si prin ceilalți.

Salvatorul chiar are la bază principiul umbrei mamei. Mama este cea care poartă de grijă, protejează si susține într-o variantă echilibrată. Însă în acest caz este vorba de o mamă care-și sufocă copilul printr-o protecție excesivă, cocoloșindu-l și împiedicându-l să exploreze și să se individueze, crezând ca așa-l protejează și așa este iubirea.

Creștinismul, de asemenea, folosește modelul salvatorului venit să ne mântuiască.

Ca societate căutăm un salvator pentru ca ne credem victime fără resurse și mijloace. Dar puterea va fi împărțită între salvatori și abuzatori.

Totodată, împărțim lumea în victime sau abuzatori, vedem în alb și negru și ne credem niște eroi.

Când am realizat eu prima oară această analiză aproape ca nu înțelegeam care este problema cu a-i “ajuta” pe alții. Nu reușeam să văd nici cum nu ajut cu adevărat, în niciun caz abuzul, dar nici ce deserviciu îmi făceam mie. Cum nu mă vedeam, cum nu eram în contact cu nevoile mele.

Ca salvator eram mândra și puternică și simțeam rușine când mă conștientizam virând  în victima sau persecutor.

Salvatorul meu era și salvarea de rușine.

Dar cum ajungi să fii un salvator?

Dacă în copilărie atunci când îți exprimai nevoile acestea au fost respinse, ai fost rușinat pentru ele, te-ai simțit responsabil pentru cum se simt ceilalți și ți-a fost stimulată vinovăția, poziția ta de start va fi cea de salvator.

Poate ai avut un părinte care nu-și asuma responsabilitatea, care adopta poziția victimei.

Poate ai avut un părinte copleșit de emoții pe care nu știa și nu avea resursele să le gestioneze.

Poate ai fost fratele sau sora mai mare și ai preluat din responsabilitățile părintești în relație cu frații sau surorile tale.

Poate ai fost copilul “matur pentru vârsta lui”, copilul care n-avea nevoie de ajutor la teme, copilul care nu făcea probleme, copilul care se descurca cu orice.

Dar ce ai învățat?

Ai învățat ca nevoile celorlalți sunt mai importante decât ale tale.

Ai învățat să te abandonezi.

Copilul mic care erai încerca să salveze alt copil rămas mic în interiorul părintelui. Dar un copil nu va putea vreodată să salveze un adult. Nu există această posibilitate.

În fiecare salvator e o așteptare tăcută că poate, odată ce ceilalți vor fi satisfăcuți, va urma și el. Ca va fi în sfârșit văzut pentru câte face. Este așteptarea unui copil mic către cineva care este mai mare decât el.

Dar astăzi ai crescut și singură varianta pe care o cunoști de a fi mare este de a-l face pe celălalt mic: ca celălalt să aibe nevoie de tine, ca celălalt să fie o victima în nevoie de a fi salvat. Doar așa te simți acasă, ai acel sentiment de familiaritate și simți ca aparții.

Numai că, în felul acesta, fiecare rămâne mic și niciunul nu se va salva. Pentru că atunci când devenim adulți devenim responsabili fiecare în dreptul său. Orice încerca de a preda responsabilitatea sau de a o prelua din dreptul celuilalt este abuz și sortită eșecului. Ținta va fi rata de fiecare dată și scenariul reîntărit.

Poate aceasta idee de a-ți asuma te revoltă pentru că salvatorul initial, copilul care ai fost, cunoaște o experiență copleșitoare în relație cu responsabilitatea.

Însă, responsabilitatea o preiei din prezent, din adultul care ai devenit, de care ești astăzi responsabil să ți-l dezvolți mai departe şi să-l restructurezi.

Adultul care devii preia responsabilitatea pentru copilul care ai fost și renunță la puterea asupra altora prin asumarea responsabilității din dreptul său.

Trecutul te va invita la repetiție prin vinovatie și prin responsabilitatea percepută asupra altora.

Invitația va veni din partea persoanelor care nu își asuma și încă nu pot susține responsabilitatea din dreptul lor. Dar a o prelua pentru ei îi va menține acolo. Ei vor rămâne “neputincioși”, iar tu vei rămâne neîmplinit.

Eu îți lansez o invitație din prezent: oricând simți această chemare puternică de a salva pe altcineva, să te repoziționezi în adult și să te întrebi în interiorul tău:

Ce parte din mine are nevoie să fie salvată?

Ce emoție simt?

Ce nevoie neîmplinită este în spatele ei?