Povestea unui cuplu compatibil: anxiosul și evitantul

Cum a început?

Anxiosul a avut un îngrijitor care era când disponibil și acordat, când indisponibil și neacordat. Acesta s-a adaptat la această ambivalență făcând pe plac, modelându-și comportamentul în acord cu starea îngrijitorului, astfel securizându-și acceptarea și evitând respingerea vădită. Aceiași strategie o aplică ulterior în cursul vieții și în restul relațiilor din viața sa, evitand astfel durerea respingerii și a abandonului inițial. 

Evitantul a avut un îngrijitor care dominant era indisponibil și neacordat. Acesta s-a adaptat în acord cu starea îngrijitorului prin a nu depinde de celălalt, descurcându-se singur, astfel securizându-și acceptarea și evitand respingerea vădită. Așa evită durerea respingerii și a abandonului originar și mai tarziu prin strategii de evitare și pasivitate împreună cu mecanisme de supracompensare. 
În ambele cazuri au fost nevoi neîmplinite, neacordare, respingere si abandon, iar strategiile ulterioare, desi diferite, au același scop: evitarea durerii abandonului din scenele primare. 

Ambii au fost copii adaptați: anxiosul s-a adaptat prin a face pe plac, iar evitantul s-a adaptat prin a se descurca folosind strategii de dezactivare, alternativ cu mecanisme compensatorii. Evitantul este pe principiul zic ca tine (sau nu zic nimic) și fac ca mine. Și copilul rebel este o varianta a copilului adaptat și nu este liber. 

Deși anxiosul este mai evident dependent prin încercările sale de a se adapta și modela dupa comportamentul și dorintele celeilalte persoane, și evitantul este dependent de reacțiile celuilalt exprimand o sensibilitate foarte mare la critică. 

Stima de sine pare mai evident scăzută în cazul anxiosului care are nevoie de validare constantă din exterior, de la celălalt. În cazul evitantului, părerea aparent bună despre sine este în contrast cu sensibilitatea mare la critică și relevă o stimă de sine scăzută “acoperită” de un mecanism compensator de: “sunt suficient așa cum sunt, nu mă pot schimba”, “mai bine nu fac nimic dacă oricum nu fac bine”. Evitantul devine defensiv ușor și percepe adesea critică cand celalalt adreseaza o dinamică relațională. 

Numai că nici anxiosul, cel mai adesea, nu este foarte priceput la a adresa din dreptul său și la a se vulnerabiliza. Deși aparent tânjește și își dorește cu ardoare intimitatea și conexiunea, nu știe să o obțină și să se vulnerabilizeze. Fiind atat de centrat pe celălalt și decentrat de sine, folosește adesea critica și manipularea și eșuează în a comunica eficient și vulnerabil. Nici anxiosul nu știe să stea cu rana sa, să și-o îngrijească și să și-o asume. Fiind foarte concentrat pe a nu experimenta și a evita abandonul extern, se abandonează pe sine, intern, iar și iar. 

Anxiosul eșuează a spune: 

“Cand tu petreci cea mai mare parte a timpului: detalii obiective, îmi imaginez că nu te preocupa relația noastră și mă simt singur/ă”. 

Iar în schimb zice: 

“M-am saturat să fiu singurul/a care se îngrijește de această relație, în timp ce tu nu ridici un deget. Nu știu cât mai rezist așa dacă tu nu faci nimic”. 

Evitantul pare că evită intimitatea și că fuge de aceasta. Cu toții, fără excepție, avem o parte din noi sănătoasă, nealterată, care tânjește după conexiune și intimitate, oricât am fi fost răniți. Este ceea ce suntem. Bineînțeles că și evitantul are această dorință ascunsă, numai că acesta a învățat că dacă o exprimă va fi respins, acesta este algoritmul său intern. El are nevoie ca celălalt să-i primească neîncrederea și să aibe răbdare până aceasta va fi recâștigată. Numai că neîncrederea nu este din această relație. 

Ambii încearcă să dețină controlul și să evite abandonul.

Anxiosul crede că dacă își exprimă nevoile și emoțiile, va fi respins, iar celălalt va pleca și îl va abandona. Controlul pare mai evident în cazul acestuia, care a învățat că dacă își modelează comportamentul în funcție de starea și așteptările celuilalt, va fi acceptat și nu va fi respins. Însă a-i face ceiluilalt pe plac este motivat de teama de abandon, iar controlul distruge intimitatea și alimentează neîncrederea celuilalt. 
Evitantul a învățat că oricum nevoile nu-i vor fi îndeplinite așa că singura cale de a controla este de a nu le mai avea în relație cu altcineva. Dacă este singur este in control, în acest fel își evită rana și își imaginează că nu va fi respins. Acesta folosește foarte mult negarea și invalidarea cu partenerul pentru că aceiași strategie este activă în dinamica sa internă. El se invalidează pe sine: își neaga nevoia de conexiune și intimitate cu prețul însingurării și, de asemenea, se abandonează pe sine.

Ambii se tem de abandon pentru că au fost abandonați, iar strategiile lor complementare de a evita respingerea conduc la recrearea aceluiași scenariu. 

În final fiecare ajunge să se simtă așa cum evită: singur si abandonat. Pentru că atâta vreme cât mă abandonez intern, exteriorul îmi va oglindi asta. Scenariul intern se va juca în scenă extern. 

Atașamentul evitant în relațiile externe ascunde un atașament anxios intern și invers: atașamentul anxios extern acoperă un atașament evitant intern. 

Fiecare vede și caută în celalalt cum nu poate vedea pe sine. Niciunul nu-l vede pe celălalt cu adevărat prin lentilele propriei răni. Și niciunul nu se vede și nu este în contact real cu sinele sau și cu rana sa, iar toate strategiile au ca obiectiv evitarea durerii abandonului prin diferite strategii de a menține controlul perceput. Dar rana strigă să fie adresată și dinamică schimbată, numai că acest lucru nu se poate realiza folosind același strategii. 

Alegerea partenerului are o dimensiune repetitivă motivată de siguranță și cunoscut (aici am strategii pentru a gestiona, așa cum sunt ele) și o dimensiune potențial reparatorie: am nevoie de la tine(suportul de proiecție, același tipar) de ceva diferit de data asta pentru a putea finaliza ciclul întrerupt. 

Terapia relationala Imago spune ca ne alegem partenerii în baza unor factori inconștienți, aceeași pentru toți. Aceasta compatibilitate și atracția resimțită este în legătură cu un calcul inconstient care cauta oportunitatea cea mai mare de a rezolva rănile copilăriei. 

Ne aducem umbrele în relație numai când ne simțim în siguranță în speranța că celălalt ne va răspunde diferit de data asta, iar ciclul va fi finalizat. Numai că fără adresare internă, ținta va fi ratată de fiecare dată și scenariul reîntărit. Până nu-ți asumi îngrijirea propriilor răni, vei fi rănit de ceilalți pentru ca ei nu te pot îngriji: pentru ca partenerul nu-ți este părinte, iar denaturarea relației se va exprima în consecințe.